Ca să te iubesc, trebuie să ştii că îmi plac freziile roz, panseluţele şi irişii. Că singurul buchet în care aş pune crini sau anthurium e coroana funerară. Că prin buchet de flori înţeleg maxim să le legi cu o aţă să nu se împrăştie. Fără panglici, buruieni care înţeapă, iarbă, funde sau celofan. Trec cu vederea o hârtie creponată, într-o culoare pală.
Ca să te iubesc, trebuie să ştii că bărbatul deschide uşa femeii, lăsând-o să treacă în faţă, pentru a intra prima. Să nu ţi se pară prea renascentist să-mi ţii haina să mă îmbrac, apoi să o iei pe a ta pe tine. Să-mi zici "te iubesc" cu ochii, doar "ştii, nu?" cu gura. Să-ţi răspund la fel şi să înţelegi. Şi-uneori... ai voie să-mi zici tare, dar numai când sunt prea concentrată să desfac o ciocolată cu alune întregi, pentru ca să pot să te aud. Şi să ştii că atunci când unul dintre noi zice "te iubesc", celălalt ar fi frumos să tacă şi să zâmbească. Nu e plauzibil să ne vină să o zicem în acelaşi timp.
Ca să te iubesc, trebuie să ştii ca dimineaţa să dai drumul la o rază de soare, să pui "Sunshine baby", dar nu foarte tare, să-mi mângâi părul şi să mă pupi încet pe frunte până încep să zâmbesc şi să mi se dezlipească pleoapele.
Ca să te iubesc, trebuie să ştii să râzi cu poftă, chiar şi când nu e cazul. Să ştii că atunci când lumea s-a prăbuşit, ai voie să şi plângi. Altfel eşti mai piatră decât bărbat. Să mă faci să râd colorat, să plâng cu sughiţuri, de fericire sau de durere, să trăiesc, să doresc, să visez, să iubesc, să scriu.
Ca să te iubesc, trebuie să cred în tine la fel de mult cum cred în mine. Şi în noi. Dacă vreodată dai în noi cu piciorul, o să-mi tai inima-n două şi o să te azvârl afară, chiar de-ar fi să o cos înapoi toată strâmbă şi goală.