Din capul locului trebuie să recunosc că foarte puţin! Dar, după o noapte în care am dormit unsprezece ore, toate-mi sunt azi clare ca lumina dimineţii.
Se făcea că sunt John Cusack în "2012". Pământul a început să tremure, patul în care, cu doar câteva secunde înainte, dormeam, a început să se învârtă şi zgomotul îmi muşca din creier. Ştiţi că, în situaţii limită, suntem setaţi să luăm decizii rapid. De fapt, nu ştiu dacă e o regulă generală, dar eu, una, în momentul în care am simţit că Timişoara va fi, în curând, istorie, am decis să iau laptopul, să salvez pagina din licenţă la care am lucrat, să iau cele două perechi de pantofi pe care mi le cumpărasem în ziua precedentă, şi să fug la Arad. Zgomotul era din ce în ce mai puternic. "Nu mai am timp!", mi-am zis, dar am luat rapid halatul, o pereche de ugg boots, lucrurile pe care am decis să le salvez, am descuiat uşa şi...
În curtea garsonierei în care stau, în Timişoara, cei doi vecini care tăiau fier cu flexul s-au oprit şi se uitau la mine speriaţi. Unul dintre ei a îndreptat flexul spre mine. M-am uitat la ei cu o privire de căprioară, am mormăit un "bună dimineaţa", am intrat înapoi cu spatele, am încuiat uşa de trei ori şi am decis să nu mai ies niciodată.
Mai aveam două ore până când trebuia, de fapt, să mă trezesc şi să merg la cursuri. Mi le-am petrecut încercând să adorm. Şi încercând să-mi imaginez situaţia în care aş da cu flexul peste vecinii mei.
La finalul lor (orelor), m-am ridicat din pat şi mi-am turnat cafea în două căni. Prima am băut-o de sete, în loc de apă, iar din a doua sorbeam tacticos în timp ce mă îmbrăcam. M-am postat, apoi, în faţa oglinzii. "Nu se mai poate face nimic aici", mi-am zis, cu tristeţe, am luat mapa şi am ieşit, întrebându-mă dacă am maşină, ce culoare, unde am parcat-o şi, mai ales, dacă ar trebui să o conduc în starea în care mă aflam.
Se pare că, totuşi, cafeaua îşi făcuse efectul, că m-am trezit, dintr-odată, în amfiteatrul plin, molfăind ceva galben, cu susan, şi scriind, în ordine aleatoare, chestii care apăreau pe tablă. Cred că, în momentul ăla, se juca mimă. Era un tip pe care îl văd în fiecare săptămână, pe podiumul amfiteatrului. Nu înţelegeam cum se face că el e la rând să mimeze, de fiecare dată. Pe măsură ce gesticula şi dădea indicii scrise, cei din bănci încercau să ghicească. Nu auzeam foarte bine. Din când în când, toată lumea începea să râdă. După ce se făcea linişte, aveam răgaz să procesez ce zisese tipul din faţă înainte şi începeam, dintr-odată, să râd cu poftă, cu gura plină de sărăţele. Nu ştiu de ce întreaga sală se uita îngrijorată la mine. Mima e cea mai comică!
După mult timp, cred că vreo trei ore, toată lumea s-a ridicat şi a început să iasă din sală. Mi-am dat seama, atunci, că e momentul să plec la Arad. Am ieşit din facultate. Probabil aerul proaspăt m-a ajutat să-mi amintesc că am parcat maşina între un Opel alb şi un Logan roşu, pe partea dreaptă a unei şosele. Dar nu ştiam în ce parte să o apuc. Am fost salvată în mometul în care am văzut o tipă cu o poşetă neagră, perfect cusută, aşa că am început să merg în spatele ei. Dacă o asemenea poşetă nu-ţi arată drumul pe care trebuie să o apuci, nu ştiu ce altceva ar putea să o facă...
După "Găseşte Opelul alb şi Loganul roşu", am jucat vreo oră "Urmăreşte linia discontinuă, albă, din stânga şi încearcă să nu o depăşeşti", apoi "Găseşte blocul gri cu şase etaje" încă jumătate de oră şi am ajuns!
Înainte să adorm, am mai stat puţin de vorbă cu mama: Mama: Eşti albă ca o fantomă! Eu: Şi de ce nu râzi? Mima e cea mai comică!