Dacă te iubesc, te aştept cu ciorba şi cu puiul cu ciuperci. Nu zilnic. Nu prea des. Dar atât cât să-ţi aminteşti că strămoşii tăi aruncau buzduganul de la un tărâm distanţă, să ştie femeia când să pună farfuria pe masă. Dar să dea bunul Dumnezeu să nu-ţi placă! Atunci, contemporanii tăi vor da cu farfuria un tărâm distanţă, să ştie bărbatul când să fugă de-acasă.
Dacă te iubesc, atunci când eşti trist, nu te întreb nimic. Sunt undeva, aproape... pentru când o să vrei să vorbeşti. Sau să nu vorbeşti. Să nu ne spunem nimic.
Dacă te iubesc, sunt femeie. Şi nu uit să-mi fac unghiile vişinii, să-mi dau cu rimel pe gene, să mai dau din gene, să alerg, uneori să mai alerg de tine, să port cele mai înalte tocuri şi cea mai scurtă rochie, să miros a migdale sau a ambră sau a orhidee neagră. Uneori să mai miros a tine.
Dacă te iubesc, atunci când eşti obosit, te dezbrac, te învelesc în pătura mea, fac noapte din zi, te mângâi pe frunte şi plec. Stau în camera de lângă şi citesc. Te-aud cum dormi. Citesc zâmbind. Dormi adânc.
Dacă te iubesc, am gura spurcată. Te critic. Te cert. Te ironizez. Vreau să văd că vrei, că încerci, că faci, că lupţi, că muţi munţi. Că eşti bărbat. Şi vreau să pară că nu mă asculţi. Doar să faci. Doar poţi!
Dacă te iubesc, te învăţ că trupul şi sufletul ard împreună. Că dacă trupul arde fără suflet, arde fără foc. Că dacă sufletul arde fără trup, îl doare de îl arde. Că din două trupuri şi două suflete se naşte cel mai mare foc.