Copila plângea. Stătea aşezată pe un butuc, cu privirea pierdută în iarbă, cu faţa bătută de vânt şi de soare, şi plângea cu lacrimi mari care îi cădeau pe rochia verde, desenând buline umede. Din când în când, îşi pipăia lobul urechii drepte, după care plânsul se înteţea şi trupul mic îi tremura de cea mai cruntă durere. Îşi pierduse cercelul.
Copiii din jurul ei continuau joaca. Mingea colorată sărea de la unul la altul, în zgomot de râsete cristaline. Auzindu-i, izbucnea şi ea într-un râs discret, după care îşi continua cuminte plânsul. Avea obrajii îmbujoraţi de chin şi de vară. Genele lungi, brodate-n lacrimi, îi umbreau nişte ochi iscoditori. Studia parcul.
Era un parc atât de mare... Cercelul ei era undeva în iarba deasă. Însă nu avea să-l mai găsească niciodată. Suspina adânc. Terminase de plâns, era vindecată. Dar nu mai voia să se joace. Îşi şterse genele cu dosul palmei şi se uita zâmbind la ceilalţi copii.
Bărbatul se apropie de ea încet, de teamă să nu o sperie.
- Prichindel, de ce plângi?
- Nu mai plâng, spuse ea demn.
- De ce ai plâns, atunci?
- Mi-am pierdut cercelul, şi faţa i se umbri de tristeţe încă o secundă, în timp ce mâna mică trecu încă o dată peste urechea goală.
- Ooo, dar lasă că-ţi cumpără mama altul!
- Nu mai vreau altul.
Bărbatul zâmbi, îi mângâie cu drag părul castaniu şi o pupă pe frunte.