Probabil vă întrebaţi de ce scriam cu atâta entuziasm, promptitudine şi dăruire acum câteva săptămâni, iar acum, după ce sesiunea e gata, licenţa e depusă la secretariat (nu foarte liniştitor, ştiu, dar totuşi liniştitor că, printr-o minune cerească, am reuşit să o termin), scriu cu la fel de multă tragere de inimă cu câtă mă duc la epilat. Răspunsul e simplu: tocmai de aia. Pentru că nu mai am nevoie de scuze pentru ca să nu fac ceea ce am de făcut, pentru simplul motiv că nu mai am nimic de făcut, nu mai îmi vine să fac nimic. Sper că îmi trece starea asta curând, că am planuri mari pentru la vară.
Înainte să vă povestesc care ar fi acelea, nu pot să nu mai aduc un argument conform căruia democraţia în România a murit. Am mers la un Print Center ieri, care în traducere autohtonă e un garaj având în componenţă ori o imprimantă cretină şi o imprimăreasă deşteaptă, ori o imprimantă deşteaptă şi o imprimăreasă cretină, după cum urmează să vă demonstrez, şi câteva pixuri. Şi i-am spus imprimăresei clar şi răspicat că aş dori să printez documentul criptic denumit "Licenţă", cu menţiunea că trebuie să fie faţă-verso de la pagina 5 (cinci), până la pagina 63 (şaizeci şi trei), iar restul paginilor trebuie să fie doar pe o parte. Apoi am repetat, să fiu sigură că m-am făcut înţeleasă: "Deci de unde începe introducerea, trebuie să fie faţă-verso, până unde începe bibliografia, de unde trebuie să fie doar pe o parte".
Două minute mai târziu, îmi dă licenţa printată toată pe o parte. Şi stau şi mă întreb... Oare unde s-a produs ruptura? Cum altfel puteam să fi potrivit cuvintele, în aşa fel încât informaţia să o atingă? Care ar fi metoda adecvată de a o lua de la capăt?
Îi spun duduii că e toată pe o parte. Îmi zice că-i imposibil. Am observat că e o chestie foarte comună ca un om să-şi imagineze că e imposibil să se afle într-o situaţie în care se află. Îi spun duduii încă o dată că e toată pe o parte. O ia, se uită la ea, vede că e toată pe o parte. Se uită cu groază la teancul de foi pe care l-a printat degeaba şi pe care va trebui să-l plătească. Şi-mi spune că nu înţelege, că a setat Xeroxul faţă-verso. Şi, sincer, cine înţelege? Adică erau în jurul meu atâţia alţi oameni cu cerinţe simple, pe care Xeroxul le înţelegea! De unde tragem concluzia că printre noi se află un cretin. Hai să zicem că imprimanta, că ea nu se supără...
Şi ce idee îi vine duduii, ca să repare greşeala fără să-şi consume tuşul?
Duduia: Păi uite cum facem: o să ţi le xeroxez pe astea, pe alte foi, dar faţă-verso!
Nausica: Păi uite cum facem: o să mi le printezi încă o dată, pe alte foi, dar faţă-verso!
D: Tzzz, hai să-ţi arăt, că iese la fel!
În mod normal reacţionez destul de agresiv într-o situaţie ca asta, de data asta eram complet blocată. Îmi vine înapoi cu o foaie scrisă faţă-verso, plină de dungi, cu litere şterse, strâmbă şi care urla "Sunt aşa de trasă la Xerox!".
N: Nu o vreau aşa! Uită-te în ce hal arată!
D: Tzzz! Stai că-ţi mai arăt o dată!
N: NU O VREAU AŞA! Dacă nu se poate să mi-o printezi, merg în altă parte! E, totuşi, licenţa!
Pe această cale vreau să clarific, să ştie toate imprimăresele din lume: singurul om care are voie să fie dictator cu mine, în ţara asta, e Băsescu. Şi, în al doilea rând, îmi pare rău că oamenii fac greşeli. E trist, dar e de neocolit. Şi eu am făcut multe şi probabil o să mai fac. Sper doar că altele. Doar că trebuie să ştie toţi oamenii din lume: foarte rare sunt cazurile în care altcineva va plăti pentru ele.
Şi, în sfârşit, să mă refer la adevăratul subiect al acestei postări, vara asta am să... nimic! În sensul cel mai clar al cuvântului: NIMIC.