Eram mică. Mă înghesuiam între cele două scaune din faţă ale unei Dacii crem şi mă uitam cu drag la bunicii mei, la pomii ciudaţi care fugeau în spate, la lumea toată, verde şi mare, la feliile de portocală pe care mi le întindea, pe rând, bunica.
Bunicul avea cămaşă albă din bumbac, părul des şi vocea aspră. Bunica purta o ghindă de aur pe piept şi se uita cu ochii ei mari, întunecaţi, în zare. Cântau amândoi "Frumoasă-i vecina noastră/ Scoate capul pe fereastră/ Să văd chip frumos/ Drag şi luminos(...)". De la o vreme adormeam şi-i auzeam vorbind în şoaptă. Pentru mine, atunci era linişte deplină...
Astăzi mă uitam la ei cum stau plăpânzi pe canapeaua din livingul meu şi mă întrebam ce... ce fruct, ce cântec, ce apă să-ţi dau, bunicule? Cum aş putea să te fac bine? Vreau să trăieşti mai mult decât mine. Să te văd iar cântând şi dormind şi mâncând. Iar pe tine, bunico, să nu te mai văd cu ochii palizi şi îngrijoraţi.
"Oamenii totuşi se schimbă, oamenii totuşi învaţă, oamenii cresc". Dar aş vrea încă o zi în care să simt miros de pipă, să văd rufe albe întinse la soare, mingea mea cu continente să nu fie spartă, să mă joc cu ghinda de la gâtul bunicii, să mănânc "mere dulci" din pomul din spatele casei, să fac bărci din caiete vechi de teză, să mă tăvălesc în iarba verde din faţa casei, să merg singură la librarie să îmi cumpăr carte, să mă joc cu pui de raţă, să ţin mânuţele întinse pentru ca bunica să depene aţă.
Şi mai vreau ceva. Am auzit mai devreme râsul fetiţei unui prieten. Un râs cristalin şi cald cum nu poate fi numai atunci când ei au grijă de noi, nu noi în zadar vrem să avem grijă de ei. Vreau să mai râd aşa o singură dată.