Păşeam cu teamă pe pământul moale. Plin de iarbă proaspătă, verde şi deasă. Cu fiecare pas, firele înalte îmi mângâiau gambele. Mi se înfiora pielea la fiecare atingere. Am grăbit pasul, am vrut să ajung cât mai departe. Parcă mă încurcau pantofii, hainele, parcă mă încurcau minţile. Din mers, mi-am aruncat pantofii în urmă şi am început să alerg. Simţeam cum mi se afundă tălpile în pământul răcoros. Mi-am aruncat hainele. Parcă ştiam că sunt singură... Şi totuşi, mi-am aruncat minţile.
Totul apoi a devenit mai mult decât totul. Se înălţau flori, din iarbă, sub ochii mei. Erau flori de câmp: sânziene, maci, irişi, imortele... Creşteau întruna. La un moment dat, am început să nici nu mai văd pământul. Aveam doar siguranţa că îl ating. Dar era foarte departe. Mima, pământ blestemat!
Nu era nici zi, nu era nici noapte, erau toate-amestecate. Din loc în loc, câte un copac agăţa cerul. Cel puţin aşa se vedea, de jos. Vântul, şi el, se împreuna cu miros de primăvară şi mă izbea în faţă. Îmi lua cu putere şuviţe din păr şi le răscolea. Mă încâlcea.
A început apoi o furtună cum nu au mai căzut. Nu-mi mai era teamă. Am închis ochii şi m-am aruncat...
...am simţit o durere adâncă în spate. Am încercat să deschid ochii. Încă nu reuşeam. Se încăpăţânau să rămână închişi. Şi mi-era frig, era atât de frig, tremuram. Bătea un vânt rece. Îmi aruncasem pantofii şi hainele, erau toate pierdute pe undeva, pe drum. Dar nu mai ştiam de unde vin. Îmi aruncasem şi minţile. Şi nu mai ştiam nici pe unde să o apuc. Într-un final, trebuia să încep să văd. Aşa că am deschis ochii. Nu era nicio surpriză. Copacii cădeau, sub ochii mei, la pământ. Iarba era uscată, arsă, rară, ieşea cu greutate printre pietre ascuţite. Gambele îmi erau zgâriate. Din tălpi îmi curgea sânge. Florile erau buruieni. În păr mi se agăţaseră scaieţi. Era mai întunecată decât o noapte, dar se făcuse dimineaţă.
M-am ridicat. Păşeam pe pământul murdar. Era chiar viaţa mea. Iar jos, într-o baltă, mi-am regăsit inima. Încă bătea.