Ne-am văzut aseară. De unde ne vedeam pe terase în nopţi calde de vară, acum ne vedem în birturi pline de fum, în seri ploioase. Dar nu era mai bine în altă parte, vreau ţigări fumate de alţii, să ardă, ploaie să stingă şi să spele şi fum să acopere şi să ameţească.
Ne-a venit carafa cu vin roşu. Parcă era prea mult pentru mine. Data trecută am băut un rosé şi m-a dat pe spate din două înghiţituri. Deşi acum îmi dau seama cât era de uşor. Apă chioară. Ar fi trebuit să beau trei carafe, să mă ridic de la masă şi să plec pe picioare, întreagă.
A venit şi baba cu florile ei pline de gâze, culese de prin vreun cimitir bântuit ca noi. Mi-ai luat încă un buchet. Şi să ştii că, dintre toate, ăsta ieftin, flori de câmp legate cu o aţă, îmi place parcă cel mai mult. Celelalte nu prea le-am văzut... erau frumos învelite, colorate, parfumate. Furau ochii, dar le lipsea esenţa. Flori de piatră până la urmă.
Mă uitam în jur la oamenii care vorbeau sau râdeau, mă uitam la vieţile lor. Viaţa unora era o bijuterie, ascunsă bine, păstrată cu grijă, verificată din timp în timp, să fie încă acolo. Viaţa altora era o păpădie şi cu o mână o ţineau cu grijă de tulpină, cu cealaltă o protejau de vânt, să nu se spulbere. Mă uitam la viaţa mea. Era tot aşa. Dar eu am tras adânc aer în piept şi am suflat până la sufocare. Am fost fericită până ultima umbreluţă de puf a dispărut în zare.
Şi mă uitam la tine cu ochii trişti şi uzi de la atâta fum. Tu te uitai la mine exact la fel... Mă iubeşti prea mult. Toate pastilele din lume par să nu te vindece. Doar eu pot să te vindec, dacă nu te iubesc destul. Ai răbdare. Încă mă îmbăt cu rosé.
Undeva, drumul tău pustiu s-a intersectat cu drumul meu pustiu. Şi cumva, tu transformi apa în vin.