Ţi-a murit pisica? Înfiorător. Ce e de făcut? În primul rând, gândeşte-te la ea. Aminteşte-ţi toate momentele splendide petrecute cu ea. Apoi, stai în casă şi plângi până te descarci, până te saturi, până când nu mai ai lacrimi. Mănâncă tot ce îţi pofteşte inima. Ia prin rotaţie pliantele de la toate fast food-urile şi cofetăriile din oraş. Fără fineţuri. Pizza, pui crocant cu zece sosuri şi cartofi prăjiţi, torturi. Acum e momentul! Da. Pentru că ce ridică moralul mai bine decât o pisică moartă, o faţă buhăită şi încercănată şi un strat de celulită?
Deci ce e de făcut?
Ordine. În casă. În suflet. În gânduri. În viaţă. Ia-le pe rând. De la mic la mare. În casă. Începe cu un dulap. Scoate tot din el. Şterge de praf rafturile goale. Reaşează-ţi hainele cât mai aerisit. Aruncă ce nu mai porţi. Ai grijă să nu renunţi la ceva ce mai târziu vei vrea înapoi. Continuă cu restul dulapurilor. O să găseşti comori ascunse. Albumul de final de liceu, mărţişoare vechi, biletele de intrare la Moulin Rouge, un şirag de mărgele din lemn pe care ţi l-a făcut sora ta, o poză alb-negru cu bunicul... O să găseşti şi nimicuri. Aruncă. Ordonează şi spală tot. În suflet. Durere, iubire, ură, nostalgie, tristeţe, fericire, gelozie, bunătate, frică, recunoştinţă, mânie, remuşcare, ostilitate, încredere... O să găseşti de toate. Păstrează doar ceea ce-ţi face sufletul uşor. În gânduri. Uită. Există azi, nu mai există ieri. Încă nu există mâine. Şi exişti tu. Gândeşte-te la tine. Iar apoi, în viaţă, ordinea va veni de la sine.
Scrie. Scrie despre cât de mult te-a durut ieri. Scrie despre cât de mult te-ai vindecat azi. Scrie iar mâine, când vei realiza cât de mult încă doare. Coboară şi urcă. Până într-o zi. Până atunci trebuie să scrii. Până trece.
Citeşte. Dacă eşti în prag de sesiune, ca mine, indicat e să citeşti cartea de audit intern. Dacă totuşi simţi că nu contribuie pozitiv la terapia post-pisică, ceea ce e foarte probabil, ai voie să devorezi "Dragostea în vremea holerei". Probabil ulterior voi avea nevoie de terapie post-restanţă, dar în momentul de faţă eu una nu pot lăsa cartea asta din mână nici când mănânc. Vezi nişte filme bune. "Invincibilii" trebuie să îl vezi, indiferent de cât de vie sau moartă e pisica. Nu ai nevoie de scuze ca să îl vezi, dar nu ai nicio scuză dacă îl ratezi.
Îngrijeşte-te. Asta e partea mea preferată. Desigur, să te uiţi pe pereţi în timp ce îţi scoţi din suflet sentimentele negative e foarte zen şi înălţător, dar nimic nu te înalţă mai sus decât nişte pantofi de la Jazz, încălţaţi după o sesiune lungă de sală, saună, masaj, manichiură, pedichiură, duş răcoros, măşti, creme şi o urmă de Alien. Şi apoi ieşi. Păşeşte. Începe cu dreptul.
Bea. Cu măsură şi cu cineva. Ideea nu e să te îneci în propria vomă, ideea e să ai parte de o seară de relaxare cu o prietenă dragă. Să ajungi la punctul la care paharul cu buline ţi se pare amuzant, dar în continuare ştii cum te cheamă, câţi ani ai, unde te afli, de ce, de când, cu cine şi mai ales ce faci. Şi să te asiguri că şi prietena ta se amuză tot pe seama paharului cu buline...
Eliberează-te. Seara, decapotează maşina, dă drumul la maxim la o melodie cretinoidă, în care în vreo şapte minute se repetă exasperant doar două versuri (eu am ales Venga-Picco) şi mergi tare, unde vezi cu ochii, pe o şosea pustie. Cântă cât te ţin plămânii. Sigur, ăsta e scenariul meu, tu poţi să cânţi acasă sau la karaoke, dar eu am considerat că nimeni nu trebuie să sufere pentru pisica mea. Mergi înainte până prinzi luna. În seara asta, luna e atât de mare şi de aproape, nu are cum să-ţi scape!
Ultimele două ar trebui încercate în ordine inversă. Altfel rişti să ajungi unde ţi s-a dus pisica.