Îți amintești, Adam? Eram singurii oameni de pe Pământ.
Și într-o clipă, fără să ne dăm seama, în deplină liniște, Pământul, ca un măr copt tăiat pe la mijloc, s-a despicat în două. Jumătăți. Eu am rămas aici, tu ai rămas acolo. Ce s-a întâmplat mai departe, nu-mi pot explica... Cele două jumătăți s-au depărtat ușor, încât e o prăpastie fără capăt între noi, dar rămân în continuare, aproape ca un întreg, legate parcă de ceva nevăzut. Se învârtesc pe aceeași orbită ca înainte. Sunt aproape o sferă. De parcă ar fi la fel. Totul, nu?
Ce pot să fac? Stau pe jumătatea mea. Mă uit înspre tine. Mă apropii din când în când de marginea prăpastiei. Uneori parcă te văd. Uneori, parcă nu te mai știu. Uneori parcă nu te-am știut niciodată. Te-am știut vreodată? Spune-mi. Spune-mi!
Da, uneori țip la tine. Nu cred că ai cum să auzi ce zic, poate doar un țipăt de departe. Un țipăt înghețat. Cred că totul îngheață între noi acum. În afară de timp. El trece. Ceva mai încet, dar totuși. Trece.
Știi cât e de ciudat? Azi, mă gândesc la tine. Te pot reconstrui exact așa cum ești. Nu ți-aș greși o celulă măcar. Nici nu cred că știi ce înseamnă asta. Mâine, încerc să-mi dau seama dacă ai existat vreodată. Și din toate astea ce să înțeleg? Că încet, încet, te uit? Sau că oricât, oricât, nu te pot uita?
Vezi, Adam? Suntem oameni singuri pe Pământ. E vina mea sau a ta? Nu. De a crăpat atât de ușor, lumea nu a fost niciodată a noastră.