Revelația pe care am avut-o și pe care o să v-o detaliez în cele ce urmează nu are nicio legătură cu ora la care m-a lovit inspirația și nici cu cele... câteva Cuba Libre pe care le-am ras sărbătorind venirea prietenei mele la Arad. De fapt este chiar o întâmplare nefericită faptul că mă împinge Universul să tratez acest subiect în această stare, dar mi-e că mâine mă iau cu altceva și nu vă mai împărtășesc încă un mister al lumii pe care mi-a fost dat cu uimire să-l descopăr de curând. Introducerea îndoielnică vă poate induce în eroare, dar vă asigur că ceea ce am constatat este foarte important și foarte util pentru viețile noastre, ale tuturor.
Ca urmare, astăzi voi trata o temă de mare notorietate în ultima perioadă, și anume "targetul". Am auzit la viața mea cuvintele "target", "obiectiv" și "rezultat" de mi s-a îngrețoșat sufletul, dacă e posibil așa ceva. Totdeauna folosite în cele mai lipsite de realitate și de măduvă contexte. Obiectivul pentru mine a ajuns să fie o noțiune abstractă, care avea darul de a-mi mai obosi urechile din când în când și cam atât.
Mă trezeam în fiecare dimineață la prima oră, făceam tot ce aveam de făcut în ziua respectivă și mergeam la culcare cu sentimentul înălțător că... a mai trecut o zi. Și cu gândul că mâine va trebui să fac din nou ceea ce am de făcut. E absurd! Dar dacă stăm să analizăm, mulți dintre noi au ajuns la un moment în viață când ținteau atât de sus...
Într-o bună zi, ca un trăsnet, am spus așa: "nu știu ce vreau să fac cu viața mea, dar eu nu mai vreau să fac asta". A nu se înțelege că arunc cu noroi în locurile pe unde am trecut, în oamenii cu care m-am intersectat sau în experiențele pe care le-am avut. Faptul că am ajuns unde sunt acum - nu că sunt foarte departe, sunt la primul pas... dar faptul că am luat-o înspre direcția unde vreau să ajung și faptul că știu exact care e traseul demonstrează clar că din toate am extras ce-a fost bun.
Am plutit în derivă câteva luni și am ajuns să mă simt mai pierdută ca niciodată. Atât de departe încât nu știam de unde să mă mai culeg. Dar haosul ăsta are și el o teorie: "un fenomen care pare a fi la întâmplare are de fapt un element de regularitate ce putea fi descris matematic". E o chestie pe care o digeri doar după foarte multă Cuba Libre și care în termeni simpli înseamnă așa: și haosul are o ordine a lui.
Și așa am ajuns la punctul la care mă trezesc dimineața cu aceeași greață cu care mă trezeam și până acum. Cu diferența că de data asta dispare după ce mă spăl pe față. La punctul la care obiectivele companiei din care fac parte - nu unde doar lucrez - au devenit obiectivele mele personale. La o schimbare totală de atitudine din "să se facă odată ora de plecare acasă!" în "acasă nu am nimic nou de învățat, ia să mai stau pe aici!". La punctul la care vreau să termin și Dreptul nu pentru ca să îmi mai bag o diplomă în sertar, ci pentru că a ajuns să mă pasioneze de-a... dreptul. Și multe altele.
Nu încerc să vă stimulez în a vă planifica obiective, în a vă stabili o direcție. Încerc să vă stimulez în a le identifica. Opriți-vă din ceea ce faceți dacă nu o faceți cu tot sufletul, găsiți acel ceva pentru care merită să vă ridicați din pat dimineața și apoi schimbați-vă atitudinea în raport cu ceea ce faceți. Cred că avem o mare nevoie de asta: un obiectiv clar și apoi o schimbare totală de atitudine. Pentru că în momentul în care o să vrei ceva concret, nu vei realiza
neapărat. Nu vă îngrețoșez cu texte din reviste de duzină. Dar vei avea
cel puțin o șansă să îți atingi obiectivul.
Nu am găsit eu chintesența naturii. Pur și simplu am fost dezorientată și superficială și acum nu mai sunt. Dar hai să lăsăm basmele și să mergem la culcare, că nu ne plac femeile care gândesc prea mult. Ne plac alea care știu să facă de mâncare. Plus activitățile conexe.