Există experiențe în viață pe care îți puteai jura că nu le vei trăi niciodată, apoi există dureri cum nu îți puteai imagina că pot lovi, iar din ele se nasc forțe care altfel ar fi rămas pentru totdeauna îngropate. Nu găsesc o formulare mai potrivită pentru a descrie prima mea experiență la volan, în București.
Da, cititorii pot începe să se entuziasmeze și să spere. Sursă nesecată de povești și schițe, Bucureștiul e probabil orașul european cu cel mai mare potențial de a repune turma în mișcare. Dacă nici aici nu îmi găsesc liniștea și inspirația, Pământul nu e îndeajuns.
Revenind la volan... Am pornit sâmbăta trecută din tărâmul lui "noa" și "ioai", cu mașina încărcată și în roți, nu de alta dar... pantoful e pantof și doar n-om umbla desculți, ca să ajung în tărâmul lui "frate", "fată" și-al lui "hai pa". Și acum nu mi-o luați în nume de rău aceia dintre noi care sunteți bucureșteni, dar tărâmul ăsta e și tărâmul lui "bonuleț", "dosărel" și "ie decât" și nu cred să existe pe lumea asta zgârietoare de timpan mai agresive. Deci să fim cu toții puțin mai indulgenți.
După o călătorie fascinantă care oriunde în lume ar fi durat jumătate din cât a durat, nu de alta dar în șase sute de kilometri am găsit și eu vreo cincisprezece minute de autostradă, am intrat în orașul unde condusul se produce după reguli nescrise pe care fiecare le ține pentru sine. Acum nu vreau nici să exagerez, nu e neapărat o chestiune generală, există și șoferi care văd unde sunt trase liniile pe șosea, unde sunt trase liniile de tramvai, pe unde circulă oamenii și așa mai departe. Dar mai apoi există și taximetriștii. Cu ei, situația e mai complicată deoarece mamele lor, împreună toate, au turnat cimentul pe mijlocul drumului și de acolo e și normal că există o anumită... independență care acestora le revine.
Și ca plăcinta să fie completă, anumite probleme organizatorice - pe care din delicatețe nu le mai detaliez - au amânat cu două zile momentul când am avut acces la apartamentul în care acum, victorios, mă aflu. Motiv pentru care luni dimineața, respectiv în prima mea zi de muncă în București am avut de străbătut traseul Pipera - Piața Alba Iulia. Ceea ce iar, nu e o mare izbândă, doar dacă, întâmplător, nu cunoști Bucureștiul și tot întâmplător nu ai mai condus niciodată prin București...
În detalii muncitorești nu vă introduc, nu de alta, dar nu știu câți dintre voi sunteți interesați de insolvență, iar alte povești capitale nu am, din această săptămână. Cu excepția unei degustări de vinuri la care am participat și de la care îmi amintesc doar că a durat patru ore binecuvântate și că vinul trebuia privit, învârtit în pahar, mirosit, iar învârtit și așa mai departe, numai băut nu. Chestie care pe mine mă depășește, cu atât mai mult cu cât mă ții undeva patru ore să belesc ochii la un pahar. Adică nu văd un motiv mai bun de a bea o sticlă...
Acestea fiind spuse, închei capitolul acesta cu promisiunea către sine-mi că voi păstra toate poveștile. În final, ce altceva rămâne decât o poveste așternută undeva? Decât un zâmbet mângâiat cândva? Decât o voce amețitoare de departe?