Nu îmi va fi greu deloc. Știu că nu te aștepți la asta. Dar de fiecare dată când o să vreau un minut cu tine, o să aștept cu ochii strâns închiși, cu dinții încleștați, plină de aer în piept, să treacă un minut în gol, apoi o să expir, o să zâmbesc și o să-mi zic "a trecut, atât ar fi fost".
O să îmi treacă niște minute întrebându-mă și cum ar fi fost. Și minutele astea, trecând alene pe lângă mine, mă vor duce cu gândul la ceas. La ceasul la care mereu ne uităm pe furiș. Eu, întrebându-mă cât mai am. Tu, întrebându-te dacă mai ai.
Degeaba vreau să sparg ceasul ăla nenorocit o zi. Crezi că se va opri cumva timpul pentru noi? Stricat, așa, ar goni nebunește. Iar după, minutele ar fi atât de aspre. La fiecare tic-tac o piatră ascuțită mi s-ar înfige-n piept.
Mi-ai construit un castel de nisip. Nu vreau să mă numeri în minute. Aș fi vrut să mă numeri în ani. Așa că mă întorc în spatele zidului meu de piatră.
Păstrează ca pe un trofeu tinicheaua aia mică. Nu pentru că ai obținut ceva de la mine. Pentru ce ți-aș fi dat.