Probabil că după asta nu o să fiu tocmai acuzată de ultranaționalism și nici PETA nu îmi va ridica vreo statuie dar, printre drepturile noastre fundamentale, la loc de cinste e dreptul la opinie și, totodată, printre nevoile noastre principale stă aceea de a ne plânge.
Pentru că zilele de vară - și sper că doar acelea - îmi sunt numărate, încerc să mă bucur de ultimele adieri calde și mai merg seara la alergat în parc. În parcul meu preferat, poziționat în cea mai aerisită și curată zonă din București, nordul. Obiectivul meu geografic.
Îmi conving și o prietenă să mergem tocmai acolo, deși nu e foarte aproape, folosindu-mă de argumentul suprem și anume acela că acolo nu există câini vagabonzi deloc. Oricărui bucureștean îi spui că undeva în București nu există câini vagabonzi, o să vrea să meargă acolo să vadă minunea. Așa că nu a fost prea greu de convins.
După ce am bifat cam un sfert din cât alergăm fiecare de obicei, din motive de ploaie zdravănă care ne-a udat din cap până-n picioare, ne-am întors pleoștite la locul de pornire și anume la ieșirea din parc. Câțiva pași ne despărțeau de poarta spre tărâmul făgăduit, când încep să latre și să gonească înspre noi o haită de câini. Eu în continuare cred că erau lupi. Cu ocazia asta am descoperit și cum stau la capitolul instinct de supraviețuire și putere de reacție. Informații despre sine pe care credeam că e bine să le ai... Nu eram capabilă să mișc, să gândesc, să vorbesc, să respir, să nimic. Paralizată.
Cumva, m-a înhățat a mea dragă prietenă și m-a târât în direcția opusă, explicându-mi că nu e o idee bună să fug, că am procedat corect că mi-am păstrat calmul, dar că nici să stau să îi întâmpin nu e chiar o soluție. Am procedat? Corect? Am procedat cumva? Eram în comă!
După ce ne-am îndepărtat și am început să respir din nou, așa cum probabil te bucuri doar când îl vezi pe Dumnezeu, exact așa reacționez când văd un organ al forțelor de ordine publică moțăind pufos într-o coșmelie metalică de pe marginea aleii. Cu ochii înlăcrimați de fericire și speranță, îl abordez. Știți aplicația aia de smartphone care îți monitorizează somnul și te trezește în sunet de valuri spumegânde mângâind lin nisipul de mal de insulă pustie? Care te trezește cu până la jumătate de oră mai repede decât ora la care trebuie să te trezești?! De rămâne misterul vieții mele motivul pentru care o folosește cineva! Aia! În același ton liniștitor și diafan:
- Bună seara. Îmi pare rău că trebuie să vă deranjez, dar...
- Aăăă?!
- Mă scuzați... bună seara. Îmi pare rău că vă deranjez, dar încercăm să ieșim din parc și...
- Așa, și?
- ...și e chiar la ieșirea din parc o haită de câini care au venit înspre noi.
- Ăia nu vă face nimica!
- Da... la început și noi îi credeam pașnici, dar apoi au venit toți lătrând înspre noi.
- Da, sunt câinii de la restaurant, stau acolo că primesc de mâncare.
- ?! (Nene, trezește-te! Crezi că mă interesează unde locuiesc și cu ce se ocupă?) Da, îmi imaginam. Problema e că ori în ultima vreme nu au mai primit, ori au impresia că în seara asta pe noi ne primesc de mâncare.
- Nu, nu! Primesc, primesc! Că le dă resturi ce rămâne de la clienți.
- ??!! (Hai te rog să ne concentrăm puțin!) Știți cumva, în direcția opusă e undeva în apropiere o ieșire din parc?
- Nu, încolo e gard. Mult gard.
- Aha. Mult gard. În cazul ăsta, ați putea, vă rog, să veniți cu noi până la ieșirea asta, doar până trecem de haită?
- Mergeți numa` încet și nu vă fie frică. Dacă vă simte că vă e frică, doar atunci vă atacă.
- ... (A, doar atunci! Adică dacă "mă simte" cum tremur și cum îmi bate inima de parcă tocmai mi-a cântat Mikky Ekko la ureche?) Mulțumim.
- N-aveți pentru ce.
- !!! (În sfârșit te-ai trezit!)
Până la urmă, ce putea el să facă? Era și el un organ... Și avea un pistol în buzunar.
Spre final, am un mesaj important de adresat persoanelor responsabile, indiferent care ar fi acelea, și anume: singurii câini pe care mai vreau să-i văd vreodată pe stradă sunt aceia în lesă și cu botniță. Excepție beagle-ii. Ei au voie doar cu lesă.
Și mai am un mesaj pentru tot ce se întâmplă în România și pentru oamenii care cu atâta glorie o reprezintă, dar pe acesta mi-l voi exprima așa cum merită unii să primească mesaje: în gând.