Eram om. Așa părem a fi, cel puțin. Adunătură de oase și sânge și carne. Frumos îmbinate, e drept. Poate prea la fel.
Înaintea mea, oameni îngrijorați, nemulțumiți. Își țineau palma deasupra gurii. Dădeau din cap dezaprobator. Nu eram nimic din ce trebuia. Din ce aveam să devin. Unii se roteau în jurul meu și îmi studiau forma inutilă și slabă, alții ascultau indicațiile și făceau schițe sau calcule. În jurul meu, o agitație nebună. Planul era spre gata.
Eram desigur amuzată. Nu știam ce avea să mi se întâmple. De-a dreptul ciudat, niciodată nu mi-am dorit asta. Nu am cerut nimic. Și mi s-a dat mai mult decât credeam că aș putea primi vreodată.
Dinții îmi erau cam mici, cam tociți. Mi i-ați smuls pe toți și mi-ați înfipt în gingii câțiva colți. Nu la fel de mulți. Acolo, să fie. Dar tăioși. Iar în limbă mi-ați injectat venin.
Mi-ați făcut o gaură în ceafă, unde ați sădit un ochi neobișnuit de mare. Cam urât, exoftalmic, nu are nici gene... dar vede prin ziduri, indiferent de e zi sau noapte.
Unghiile mi le-ați înlocuit cu niște gheare lungi și ascuțite. Inegale, îngălbenite. La început aveam impresia că nu prea mi se potrivesc. Dar nu întotdeauna primează potrivirea. Te acomodezi.
În final, m-ați învelit într-o carapace din plăci osoase. Rece, grea, cam dură. Uneori mă strânge și parcă aș ieși o zi măcar afară. După care îmi amintesc că înăuntru am atât de mult... și îmi e atât de bine.
Bravo! Ați fost o adunătură de artiști. Cu dalta. Dar m-ați desăvârșit.