Am încercat, pe cuvânt! Am încercat să mă abțin. De câteva zile lupt cu instinctul. Și reușind să trec de primele trei - cele mai grele, credeam că sentimentul va rămâne acolo. Latent. Mocnind, dar resorbindu-se în interior de fiecare dată când va fi aproape de a izbucni. Dar nu. După trei zile, înverșunat și ranchiunos, trebuie exprimat. Trăit. Împărtășit. Astfel: iarnă...
Nu! Nu încă. Mai întâi vă povestesc. Atunci când te exprimi atât de românește, trebuie să ai niște argumente solide.
V-am spus vreodată cât iubesc Bucureștiul? Nicio problemă. Vă mai spun. Iubesc Bucureștiul. E orașul în care la modul cel mai de necontestat posibil, întotdeauna se întâmplă ceva. Întotdeauna. Și când prin absurdul absurdului nu se întâmplă nimic, ai norocul să dea peste tine un cutremur sau un taxi, deci tot se întâmplă ceva.
V-am spus vreodată cât urăsc iarna? Nu cred că v-am spus asta suficient. Dacă timp de un an de-acum o să repet ca un papagal "urăsc iarna", nu o să fie de ajuns. Și-acum - asta sigur nu v-am mai spus-o niciodată, pentru că e prima mea iarnă în București - v-am spus cât de mult urăsc iarna în București? Atât de mult încât mă face să urăsc cu tot cu ea și Bucureștiul și ziua în care m-am născut.
Probabil cu partea din creier care stă acolo degeaba, am decis ca în ciuda să-i spunem vremii nefavorabile - dar am putea la fel de bine să îi spunem rahatului de afară - să mă încumet să ies și astăzi din casă, dorind să închei în aceeași notă veselă în care am început și continuat acest weekend. Cu partea din creier care încă nu a înghețat, am decis să merg cu taxi.
Am ajuns la niște prieteni acasă, pe o străduță liniștită din Cartierul Armenesc... atmosfera perfectă pentru o duminică seara. Câteva ore și câțiva metri de zăpadă mai târziu, mă gândesc că nu ar strica să merg înspre casă. Alte câteva ore mai târziu, după ce am sunat la toate companiile de taxi din lume, am găsit o mașină. Domnul care conducea mașina m-a rugat să merg pe strada alăturată, pentru că pe cea unde mă aflam eu nu avea cum să intre. Singura problemă era că nici pe strada alăturată NU MAI AVEA CUM SĂ INTRE. Dar pentru că reclamele la Logan ne-au furat tuturor mințile, domnul s-a încumetat totuși să se cațere cu mașina în cauză pe muntele de zăpadă din fața lui. Munte de zăpadă pe care eu mă întrebam dacă îl voi putea străbate mergând.
Dacă cineva ar fi filmat ce a urmat, la ora asta aveam deja o sută de mii de vizualizări pe youtube. Eu, după niște B52 și niște vin, la volanul unui taxi, cu prietenii mei împreună cu taximetristul împingând mașina prin troiene și, totodată, adunând câte un nefericit de pe stradă să ne ajute. Practic mașina trebuia ridicată pe sus. Toată povestea, desigur, a durat câteva străzi, până la primul bulevard cât de cât practicabil. Nu pot să nu adaug faptul că în București dezăpezirea este, aparent, responsabilitatea soarelui și a primăverii.
Așadar. Iarnă. Du-te dracului.
Am spus cumva "iarnă, du-te dracului"? Pardon. Iarnă și cei care ar trebui să ia zăpada de pe străzi, duceți-vă dracului!