Probabil cândva în viață teoria mea va fi contrazisă și tot raționamentul se va duce pe apa sâmbetei, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu raționamentele, dar acum cred cu tărie că cele mai multe, dacă nu toate, ni se întâmplă cu un scop. Pe care nu neapărat îl întrevedem pe moment, dar după o vreme, dacă suntem atenți, privim înapoi și unim punctele, parcă se leagă totul în mod firesc. Desigur că există excepții sau situații absolut ridicole care niciodată nu vor face sens pentru nimeni și care deja demontează teoria de la care am pornit, dar astăzi nu facem referire la ele. Astăzi mergem pe premisa că nimic nu e în zadar. Altfel...
Altfel nu cred că o să-mi explic niciodată de ce în ultima vreme mașinile în care mă aflu sau lângă care mă aflu sunt împinse. Din fericire nu a mea. Tot ce pot să sper e că Universul vrea să mă amuze, nu să prevestească ceva. Deși, privind retrospectiv, nici când Universul m-a amuzat în trecut, situația în sine nu era deloc amuzantă. Poate de data asta speranța potrivită ar fi ca Universul să mă mai lase dracului în pace.
Revenind. Nu a trecut mult de la ultimul episod, cu Loganul care se credea Jeep Wrangler, iată că aventura continuă! În aparență, distracția trebuia să se sfârșească. A trecut zăpada, lucrurile începeau să-și reia cursul firesc. Însă problema e că deși zăpada și tot disconfortul pe care îl poate ea aduce durează câteva săptămâni, nesimțiții și/ sau idioții (ambele, în cazul de față) durează toată viața.
Zi destul de agitată și aglomerată, am plecat astăzi de la birou ceva mai târziu, pe la 9 jumate, mai având doar două dorințe simple și clare pe acest pământ: baie cu spumă și Little Black Submarines pe fundal, apoi pijamale de bumbac. Dar...
Dar pare-se că planurile sunt în top trei invenții inutile, alături de evantaie și botox în buze. Mi-am petrecut următoarele 15 minute cu mâna adânc înfiptă în claxon, cu privirea căutând un ciocan de parbrize (...) și pentru că sunt fată finuță și mai ales pentru că era încă o fată finuță lângă mine, tot ce am înjurat, am înjurat în gând.
Norocul nostru, al celorlalți, este că nesimțiții idioți au măcar o singură calitate și anume aceea că sunt atât de idioți încât de foarte multe ori intervine selecția naturală... Individul în cauză lăsase ușa din dreapta descuiată. Nu că aș fi avut ideea să verific. Dar norocul meu suplimentar e ca la toată povestea au asistat trei domni - mari domni, cărora le mulțumesc - care au avut ideea să verifice. Și care pe deasupra au mai și - și aici ajungem la punctul culminant al poveștii - împins mașina idiotului câțiva metri mai în față.
Astfel încât, cu un decalaj de jumătate de oră, prima dorință mi-a fost îndeplinită, iar a doua urmează, dar cu un decalaj de mai multe ore. Pentru că în loc să dorm, pe lângă faptul că sunt capabilă să scriu o epopee despre cea mai lipsită de miez întâmplare din lume, o mai și reprezint schematic. Mai îmi rămâne să înțeleg care e treaba cu împinsul mașinilor din viața mea.
