Relația dintre mine și manifestările artistice de orice natură e un soi de open relationship. Îmi place teatrul la nebunie, am pe noptieră șase cărți citite pe jumătate, sâmbăta șterg praful și dau cu mopul în ritm de jazz, dar niciodată nu am fost o suficient cunoscătoare sau o intens consumatoare de artă. Nu pentru că nu mi-a plăcut sau pentru că nu mi-aș fi dorit, ci pentru că am avut în același timp și alte preocupări. Probabil unele dintre ele superficiale sau frivole. De ce să ne ascundem după deget? Doar acum câteva zile vă povesteam despre etapa crescutului de vaci. Pe care am depășit-o. La trei zile după ce mă lăudam vouă că am șters jocul... realmente l-am șters.
Și tocmai pentru că sunt o pseudo - poate e cam mult spus - cunoscătoare de artă (sau pentru că sunt extrem de pretențioasă), totul se clasifică la mine în două categorii: "îmi place"/ "nu îmi place". Mai e și categoria "nu sunt sigură că îmi place", dar toate din această categorie sfârșesc în categoria "nu îmi place". Vă dați seama că foarte multe sunt probabil în categoria "nu îmi place" dintr-o eroare și ar trebui de fapt incluse în categoria "nu înțeleg". Dar cum această categorie, conform standardelor autoimpuse, nu există...
Ca să înțelegeți mai bine, hai să o luăm de exemplu pe Venus din Milo. Am văzut-o live acum vreo trei ani și nu știu ce să vă spun. Adică e o tipă simpatică pentru vremea respectivă (130 - 100 î.Hr.), nu e exagerat de grasă, are și o pieptănătură interesantă, nu e deloc de neglijat. Dar în același timp, trebuie să recunosc că nu m-a dat pe spate. Adică erau zeci de alte sculpturi la care mă uitam fascinată. La Venus, singura chestie fascinantă era aglomerația din jur, căreia nu-i găseam explicație. Ori erau toți critici de artă, care evaluau profilul statuii pentru a-i vedea adevărata frumusețe, ori toți, ca și mine, încercau să-și imagineze ce făcea Venus cu mâinile.
Nu încerc să-mi caut scuze, dar să știți că am convingerea că foarte mulți oameni sunt în situația mea. Vag cunoscători. De aceea, mi se pare de bun simț ca noi, aceștia, să ne abținem de la a face recenzii. Care, vedeți bine, nu ies tocmai ortodox. Dar mi se întâmplă uneori să trăiesc o experiență de o asemenea amploare încât, deși orice aș spune apoi ar fi puțin, trebuie să spun ceva...
Lecția de violoncel. Radu Beligan. Mai exact: Radu Beligan. Lecția de violoncel. Ce îmi pot eu permite să spun despre Radu Beligan? Nu îmi permit. Sunt atât de mică și de ignorantă încât nu ar trebui să îmi permit să spun absolut nimic despre dumnealui. O să spun ceva doar despre ce am simțit când l-am văzut jucând pe acest domn, la cei 95 de ani ai săi. Am simțit că nu mai am loc în propria-mi piele. Timp de o oră și jumătate, nu am fost nicio secundă capabilă să-mi dau seama dacă râd sau plâng. E o ofensă că i-am menționat vârsta, e absolut irelevant. Pentru că nu a jucat impecabil pentru vârsta pe care o are. A jucat impecabil punct.
Cu ocazia asta, am înființat o nouă categorie, pe lângă cele două existente până acum: "niciodată nu o să îmi placă ceva la fel de mult".