Inițial îmi propusesem să vă povestesc despre raftingul și off-road-ul din weekend, dar între timp am trăit o altă experiență de intensitate amețitoare, astfel încât vom trece direct la subiectul următor. Trei ore de dat cu barca într-un râu învolburat, printre bolovani, și alte cinci ore de alunecat cu mașina printre brazi, pe marginea hăului, în vârf de munte, nu mi-au provocat nici pe departe senzațiile pe care le-am trăit în seara asta.
Din ceea ce urmează să vă spun nu ar trebui să trageți concluzia că sunt un om șantajabil, pentru că nu sunt, dar e adevărat că în anumite situații pot accepta să fac un om fericit, atâta timp cât omul respectiv înțelege să mă facă fericită pe mine. De aceea, pentru ca în weekend-ul care se apropie vertiginos să nu ne mai petrecem nopțile în pivnițe boeme, unde e de mirare dacă cineva s-a spălat pe cap (sau s-a spălat... pur și simplu), a trebuit să mă sacrific și să-mi însoțesc prietenele la un film la care în condiții normale nu m-aș uita, nici dacă ar fi unicul film de pe lume pe care nu l-am văzut: Divergent.
Nu că aș avea un anumit gen de film pe care îl prefer. Dar filmele astea pentru copii (și aici nu mă refer la animații, animațiile îmi plac foarte mult), în care personajele principale își spun chestii romantico-bleahăitoare din categoria "ne avem unul pe celălalt și asta ne este suficient", "dacă vrei să supraviețuiești, urmează-mă" sau "dacă aș fi vrut să te rănesc, aș fi făcut-o"; sau în care câțiva oameni le bagă altor oameni ceva minisim-uri în gât ca să facă o armată mare cu care să omoare oameni în care nu au reușit să bage minisim-uri; sau în care un băiat în chiloți de latex și cu două urechiușe caraghioase de pisică pe cap salvează Chicago de la distrugere completă... sunt niște filme pe care eu se pare că nu le pot înțelege. Și la care cu greu mă târăște cineva vreodată, doar în situații excepționale. Cum e cea descrisă anterior. Sacrificăm joia, pentru ca sâmbăta să ne fie bine.
Început clasic. Peisaj urban dezolant, postbelic. Societatea împărțită în cinci facțiuni: cei inteligenți, ăștia stăteau toți într-o bibliotecă digitală și erau singurul grup în care femeile purtau toc cui (pe criterii subiective, acesta l-aș fi ales), cei neînfricați, care săreau foarte des dintr-un tren care nu oprea niciodată, cei altruiști, care locuiau în niște cartoane identice și nu aveau voie să se uite în oglindă decât câteva secunde (??!!), cei pașnici, care erau toți într-un câmp la marginea orașului și adunau fân și cei sinceri, al căror rol nu prea l-am înțeles, pentru că au fost doar menționați la începutul filmului, apoi au dispărut. Probabil așa se întâmplă și în realitate cu această categorie.
Ca să scurtăm puțin povestea, la absolvirea liceului cred, fiecare tânăr trebuia să-și taie mâna cu un cuțit în fața clasei și să picure un strop de sânge în ligheanul corespunzător cu grupul din care voia să facă parte. Odată ce ai ales, nu există cale de întoarcere. Deși dacă ar fi să ne trăim viața blocați de deciziile pe care le luăm la nouăsprezece ani, nu știu ce să zic... În fine.
Duduia personaj principal picură sângele la neînfricați, își ia adio de la familie din priviri și o ia la sănătoasa cu ceilalți, să prindă trenul. Sare din tren undeva unde pare a fi casa neînfricaților, se aruncă toți în gol de pe un bloc, dar au norocul ca la aterizare să fie amplasată o trambulină, ajung într-o grotă care seamănă cu Expirat-ul, moment în care toată acțiunea ia o turnură cu totul și cu totul neașteptată...
Adolescenți din toată lumea, hai să lucrăm împreună, hai să ne isterizăm și să-i determinăm pe iluminați să facă Divergent 2 mai repede! Viața mea va fi cinematografic pustie până atunci.
