Tranzitez o etapă foarte comercială a vieții mele, care se reflectă într-un mod total negativ asupra poveștilor noastre onsheepiene. Continuăm astfel seria de recenzii ale unor creații de calitate șovăielnică, de astă dată cu o trilogie erotico-pornografică, "Cincizeci de umbre ale lui Grey". E o carte din care am citit o parte anul trecut și pe care am reluat-o până la urmă anul ăsta, fiind mare fan al unui deznodământ. Motiv mai bun nu am găsit și nu văd cum ar putea cineva găsi. Pe de altă parte, mă simt datoare să găsesc o scuză pentru că îmi pierd vremea cu așa ceva. Dar e cam dificil, având în vedere că nu sunt nici în perioada pubertății, nu sunt nici vreo plictisită cu preocupări care nu exced aria programărilor la pensat.
Cartea în sine nu are cu ce să te deranjeze. Se citește repede, deși sunt trei volume aparent sănătoase, e ușurică, nu-ți trebuie dicționar nici în ipoteza în care anterior ai citit trei cărți în total, iar dacă nu prea ai imaginație în d-ale așternutului, pregătește-te să devii expert. În teorie.
Ce te deranjează profund - sau ceea ce, în accepțiunea mea, ar trebui să te deranjeze - e personajul principal, Grey. Mai mult decât el, mă deranjează de mă doare capul felul în care e acesta perceput atât de către stimabila din carte, cât și de către toate reprezentantele sexului slab cu care schimb impresii pe marginea cărții. Femeile îl văd pe acest domn Grey ca pe un bărbat unic, perfect, misterios, o victimă a hazardului vieții, care e nevoit să trăiască un rol pe care nu îl dorește, mereu urmărit de demoni, care trezesc în el latura întunecată.
În fapt, tipul e doar un filfizon care merge la birou pentru că îi șade bine la costum, obositor de previzibil, cu replici lipsite de miez care se tot repetă, la fel de unic ca și sortimentele de lapte din Mega Image. Singura lui calitate e că vorba aia. Și tocmai pe asta, îl loc să o apreciem, o punem în cârca traumelor și a umbrelor și o transformăm într-o mare tragedie. Când tot ce ar trebui să facem e să ne delectăm mental cu unica virtute a omului, să conștientizăm și să ignorăm cu desăvârșire faptul că, în rest, bărbatul ăsta e o cutie goală.
Ieșind din context, trebuie să recunosc că această carte extrem, dar extrem de proastă, e scrisă de un geniu al zilelor noastre. Care nu o să moară ca Eminescu și care probabil nu o să aibă nici vreun bust expus la Constanța. Eu am însă o admirație deplină pentru cei care se bucură de viață înainte să moară. Mi-a sugerat deunăzi o prietenă să mă apuc și eu să scriu o carte comercială, în scopuri pecuniare, dat fiind faptul că scriu incomparabil mai bine. Nu-i o idee rea, mă dau în vânt după cumpărături. Dar mi-e imposibil. Cum aș putea să scriu două mii de pagini despre un bărbat ca distinsul, când tot ce era de zis despre el încape în cinci rânduri?!