Nu o să vă vină să credeți, dar cele mai revelatoare evenimente din viața mea au fost în același timp cele mai banale. De data asta, totul a pornit de la o porție de papanași. Ca să închei weekend-ul trecut într-o notă de veselie, am sunat-o pe prietena mea duminică seara pe la nouă, să îi propun să ieșim la o poveste, la terasa din fața blocului ei. Odihnite și binedispuse după două zile de relaxare, răsfoiam pasive meniul, fiind atente mai degrabă la discuție. Până când în fața ochilor mei au apărut...
Papanașii. "Papanași?! Au papanași! Și chiar am vrut să mănânc papanași atunci la mare, dar era cam târziu, iar a doua zi aveam de alergat 8 kilometri pe un traseu infernal. Mai bine mâncam atunci, dacă tot urma să alerg. Dar nu am mâncat. Așa că aș putea să îmi iau liniștită acum. Stai puțin! De ce aș putea să îmi iau liniștită acum? Pentru că nu mi-am luat acum o lună, la mare? Ce legătură are? Astăzi am mai mâncat și cozonacul ăla cu mac. Nu. Nu mai am voie dulce în niciun caz. Limonadă, nimic altceva."
Prietena mea vorbea în continuare, fără să își dea seama ce mi se întâmplă. Pe această cale îi mărturisesc că râdeam din complezență, pentru că abia mai eram capabilă să aud ce îmi zicea. Eram oricum convinsă că trei din patru chestii pe care le spunea erau amuzante, eram perfect îndreptățită să-mi păstrez mina distrată. În timp ce...
"La naiba cu papanașii ăștia, chiar vreau. Nu mă interesează. O să fac mâine o sută de abdomene, văd eu ce fac, dar rezolv cumva. Mda. Nu am pic de ambiție. Ca atunci când mi-am propus să reînvăț portugheza. Sau să fac și alte fapte bune în afară de aruncatul ambalajelor la coșul de gunoi. Sau să număr până la zece înainte să plasez o - nouă - comandă online."
Și, de regulă, totul continuă cu examenul de practician în insolvență, cu adus bicicleta la București, cu terminat volumul II din Anna Karenina... Cam așa se desfășoară procesul decizional în cazul meu. Atunci când e vorba de o porție de papanași. Sunt curioasă ce raționament voi aplica la o eventuală cerere de nevastă.
Și pentru ca imaginea să fie completă, multiplicați acum raționamentul de mai sus cu cantitatea medie de decizii pe care e nevoit un om să le ia pe durata existenței sale. Și ce e viața altceva decât...?
Apoi mă întreb de ce sunt mereu obosită. Și problema nici măcar nu e asta. Problema e că oricât de mult te-ai obosi, nu există formulă matematică pe care dacă o aplici obții răspunsurile corecte la toate întrebările. Oricât de mult ai sta să raționalizezi și să cântărești și să vizualizezi lucrurile, nu o să găsești calea. O să te învârți într-un cerc îngust, fără ieșire.
Atunci când nu faci nimic, nu se întâmplă nimic. Nu spun să te arunci. Dar atunci când faci un pas, ceva se schimbă. Primești noi indicii. Poate o vagă direcție în care să îți îndrepți următorul pas. Poate o direcție total greșită. Dar te întorci. Pășești în altă parte. Încet, ți se deschide harta. Doar așa te poți orienta.
Iar dacă vrei o porție de papanași, ia-ți naibii o porție de papanași că nu se întâmplă absolut nimic. Până la urmă, oricât de mult ne dăm peste cap, toate deciziile ne duc în același punct.
Constat cu speranță că am început să fiu din ce în ce mai pasionată de reprezentări schematice. Asta după ce am citit în ziar luna trecută că un pictor român a vândut un tablou cu 1,7 milioane de euro...
