Probabil inspirați de Turul Franței, probabil de civilizația aztecă, popor care considera că sacrificiul uman reprezintă o necesitate pentru bunăstarea omenirii, eu și dragii mei prieteni am hotărât ca în vara asta să mergem într-o plimbare cu bicicleta pe malul Dunării. O plimbare de patru zile, de la Linz la Viena. Puțin peste 220 de kilometri în linie dreaptă. Mențiunea asta cu linia dreaptă nu e tocmai întâmplătoare și veți înțelege curând și de ce.
Nu am idee ce știți voi despre plimbările astea îndelungi pe bicicletă, dar eu una nu știam nimic. Cu o săptămână în urmă. Acum știu și anul în care și cum îl cheamă pe nenea de a inventat bicicleta și cum o chema pe mă-sa și cum se simte anestezia locală a fundului și orice altă informație aparent inutilă dar extrem de utilă pe care o poate afla cineva vreodată.
Revenind la linia dreaptă. În calitate de co-organizator, am preluat anumite atribuții administrative cum ar fi cumpărarea biletelor de tren de la Viena la Linz, împărțirea traseului pe zile, rezervarea hotelurilor în funcție de împărțirea traseului pe zile și așa mai departe. Ceea ce nu e mare lucru. Doar dacă e vorba de un grup de șaptesprezece oameni pentru care trebuie să găsești cazare în același loc, cu încadrarea într-un anumit buget și ținând cont de anumite condiții minimale din categoria x vrea să doarmă cu y, z vrea să doarmă singur, w ține morțiș ca s și t să doarmă împreună. Și doar dacă vrei obligatoriu să dormi într-una dintre nopți într-un castel construit în anul 1100, chiar dacă acesta se găsește cu vreo 40 de kilometri mai la sud de linia dreaptă... Dar unde merg 220 de kilometri, or mai merge încă 40... ori 2. Nu?
În adunarea acestor kilometri s-au strecurat însă niște mici erori de calcul pe care eu, ocupată cu studiul istoriei lui Burg Plankenstein și cu alegerea cărții de groază pe care îmi propusesem să o citesc la castel, nu le anticipam. Ca de exemplu, știați că există hărți care vă arată formele de relief? Și eu știam, am dat BAC-ul și capacitatea din geografie. Vă puteți imagina oare că acest castel era cățărat pe un munte și că drumul spre castel nu e tocmai o pistă de biciclete, ci o șosea în serpentină de câțiva kilometri, cu înclinație de vreo treizeci de grade sau chiar mai bine? Înainte de care sunt alți mulți kilometri de urcat și coborât dealuri. Vă puteți imagina că Austria nu e tocmai o fâșie de pământ întins și că pista asta de biciclete s-ar putea să nu aibă tocmai forma unei piste de aterizare? Mda. Astea sunt chestiuni pe care eu nu mi le-am prea imaginat. La fel cum nu mi-am imaginat că a pedala o sută de kilometri în prima zi, cu rucsacul în care mi-am luat lucruri pentru cinci zile în spate, nu e treabă de amator care nu s-a dat de doi ani cu bicicleta.
Bicicleta. Un alt aspect sensibil, de o importanță determinantă. Când mergi în semi-turul Austriei pedalând, condiția criptică esențială pe care trebuie să o îndeplinești este să ai bicicletă. Dacă ai un cadru metalic cu două roți și cu două pedale, pe care ți l-ai cumpărat acum câțiva ani în scopul timid de a te plimba câte o oră pe lună cât să nu uiți mișcarea, nu se pune. Nu tot ce arată a bicicletă e tocmai bicicletă. Chiar dacă seamănă zdrobitor cu una.
Dar... Cu toate ploile, cu tot vântul care bătea din față, cu toate dealurile și munții de împins biciclete, cu toate rătăcirile, cu toți cei "mai zece kilometri" care se repetau în medie de vreo trei ori, cu toate vertebrele inflamate și toate zgârieturile, cu tot bronzul de tractorist de la genunchi la glezne, cu toate șosetele uscate din mers pe bicicletă și cu toate rostogolirile spre Dunăre, abia aștept Toscana de anul viitor și știu că x, y, z, w și tot alfabetul o așteaptă.
Acum mai trebuie doar să găsesc o cale prin care să-mi reactivez simțurile într-o anumită parte a corpului. S-ar putea să nu mai simt nimic niciodată.