Știu ce o să spuneți: "iar vine asta sâmbata noaptea din oraș, iar scrie prostii". Dar vă asigur că mă aflu la apogeul creației și că în cele ce urmează o să vă dau universul peste cap. Nu că mi-aș omorî vreodată neuronii cu așa ceva, dar introducerea asta trebuie să sune cam ca introducerile la Acces Direct.
Vineri dimineața ajung la birou, shot de cafea tare și pusă pe cai mari. Aveam de terminat un proiect (de fiecare dată când cineva spune chestia asta îmi imaginez că taie frunze la câini, dar noi chiar aveam de terminat un proiect) și de trimis niște materiale cât mai repede clientului. Apoi nu știu ce s-a întâmplat, ori m-am lovit la cap și m-am trezit la șase după-masa în aceeași stare, ori toată ziua au apărut alte urgențe mai urgente, ideea e că am reușit să ducem la capăt treaba destul de târziu, seara. Fericită că s-a încheiat și amuzată de toată agitația prin care am trecut, am - da, suntem iar în etapa grafică a vieții mele - reprezentat schematic această zi glorioasă.
...în care bila roșie e proiectul la care ne tot apucam în zadar să lucrăm, iar animalul nu știu exact ce e. Semăna grozav cu o broască înainte să îi desenez nas și urechi, dar broaștele nu au coadă, iar asta era esența operei, așa că nu știu. Luați-l ca pe un câine bolnav, eventual. Și evident că ceea ce s-a vrut un simplu desen hazliu s-a transformat în revelația lunii septembrie. Poate chiar a anului, depinde ce revelații mai am până la revelion.
Și anume: așa ne trăim noi fiecare zi. Unde bila roșie e ziua de mâine, următoarea vacanță, Gigel de care ne-am îndrăgostit sau Gigel din visele noastre care nici măcar nu există, Nike Air Max lime, sezonul viitor din House of Cards, orice numai nu asta, aici, acum. Unde e totul, până la urmă, că mâine dacă ești ghinionist îți cade un meteorit în cap. Unde dacă te concentrezi să fii cu adevărat, te bucuri de viață de nu mai poți.
Ca să nu încep să discut categoria înțepenit în trecut. Nici nu mai îmi bat capul. Aici deja trebuie intervenit cu ajutor specializat. Eu sunt cu desene, insolvență, alt domeniu în orice caz.
Ce-i drept, câinele ăsta seamănă zdrobitor cu o pisică dar ca să menținem firul epic îl putem considera în continuare un câine bolnav.
Așa că data viitoare când ești cu o cafea la pachet într-o mână și cu un Reese's în cealaltă, pe marginea unui lac, cu căștile în urechi și te gândești la joiplecabiaaștepttrebuiesăîmifacolistăcuceîmipunînbagaj dă-ți repede două palme sănătoase, mușcă din ciocolată, vâră-ți nasul în cafea să îi simți aroma, ascultă ce zice Damien Rice acolo și uită-te în jur ca și cum te-ai uita pentru prima dată.
Nu știu ce-i cu discursurile astea motivaționale în ultima vreme. S-a terminat cu weekend-urile la mare, s-a stricat și vremea, cred că încerc să mă autoîncurajez să rezist încă o iarnă în București.
