Uneori sunt foarte interesantă, medical vorbind, atât de interesantă încât după ce fac o anumită chestie am nevoie de timp în care să stau blocată și să mă minunez gândindu-mă la ceea ce tocmai am făcut.
De exemplu. Am ajuns astăzi acasă de la birou la zece și jumătate, nu tocmai cea mai prietenoasă oră de ajuns acasă de la birou, dar în ciuda acestui fapt aveam o stare inexplicabilă de bine, energie neconsumată Dumnezeu știe de unde și încă vreo două ore timp pentru mine.
M-am învârtit prin casă vreo zece minute, mi-am făcut un duș milităresc ascultând-o și fredonând-o de zor pe Marcela Mangabeira cu al ei September care mă obsedează - culmea - în octombrie, că în septembrie încă n-o auzisem, urmând să savurez câteva pagini din noua carte minunată pe care o citesc. Și care nu vă spun care e, pentru că o să mă facă de vreo două sau trei ori mai deșteaptă - deși pare imposibil - și ar fi extrem de benefic pentru mine ca, în paralel, voi să rămâneți la fel de deștepți ca acum.
Așa... Și chiar înainte să mă apuc de citit mi-am amintit că s-ar putea să îmi fie puțin foame. Și imediat după aceea mi-am mai amintit că e cam nasol să îmi fie foame înainte de culcare și că nu mai sunt nici eu floricică de primăvară, drept urmare ar fi cazul să o las mai moale cu mâncatul la cinci ore după apusul soarelui sau măcar să aleg variante mai puțin nocive. Și din tot ce-a lăsat preaiubita Geea, tocmai la nuca de cocos la care mă uit cu reticență de câteva zile am poftit.
Și aici începe distracția. Poate nu ar trebui să mărturisesc asta public, dar cel mai periculos obiect de la mine din apartament e un cuțit de întins untul pe pâine, cu lama de vreo cinci centimetri lungime. Și două tirbușoane care nu știu cum de-au ajuns să fie așa de numeroase, având în vedere că nu îmi place în mod deosebit să beau vin singură, dar nu se știe niciodată. În fine. Vă imaginați: ori un cuțitaș și două tirbușoane, ori un caiet și un pix cu care să încerc să descopăr formula matematică prin care să desfac o nucă de cocos, cam la fel de periculos pentru ea.
Am sunat-o pe prietena mea care întotdeauna mă scoate din încurcătură. I-am explicat despre ce e vorba, ea mi-a explicat că aș face însutit mai bine să merg să mă culc, că par foarte obosită, eu evident nu și nu, cu nuca de cocos în dinți. Mi-a trimis un filmuleț de vreo zece minute pe youtube în care un tip desfăcea nuci de cocos cu ușurința cu care fac eu liste sau aleg pantofi, de exemplu. Singura diferență dintre noi doi e faptul că el avea o bormașină și un ciocan, în rest entuziasmul era același.
A urmat o oră care putea fi absolut delicioasă pentru un eventual spectator sau pentru o eventuală sală de spectatori sau chiar pentru un congres al medicilor, indiferent. Oră în care am dat cu ea de pereți, de gresia din bucătărie, m-am urcat pe ea, am găurit-o cu tirbușonul, am zgâriat-o cât am putut eu de agresiv cu nefericitul cuțitaș, am lovit-o cu lingurile și cu furculițele, cu lingura de lemn, i-am dat o tigaie în cap, am rugat-o... de toate am făcut.
Am desfăcut-o până la urmă, dar nu despre asta e vorba. Cum să fie vorba de o nenorocită de nucă de cocos? Din care abia am gustat două îmbucături, că eram prea obosită ca să o mai vreau. E vorba de faptul că nu pot accepta că ceva nu se poate. Ceea ce e absolut minunat. Până în momentul în care CEVA NU SE POATE. Și mai e vorba de faptul că nu îmi place treaba nedusă până la capăt. Aici s-ar putea să nu mă contrazică nimeni.
Cu ocazia asta am descoperit și care ar fi rolul pe care un bărbat ar putea să îl joace în viața mea. După ce în episodul anterior am scris că anul 2014 e anul în care fumez marijuana, cea mai potrivită continuare era să scriu că am nevoie de un bărbat pentru ca să îmi desfacă nuca de cocos. Nu sunt feministă sau insensibilă. Nu prea știu să mă exprim.