Ar trebui să fiu mai reținută în a povesti evenimente sau situații în care singura diferență dintre mine și o găină pare a fi penajul viu colorat, dar cum am îmbrățișat harul sincerității și al vulnerabilității... iaca!
Sâmbătă seara mă îndreptam cu a mea dragă prietenă, deja consacrată în trilogia Ted, spre noua mea Mecca, începutul și sfârșitul cofetăriilor: RawCoco. Probabil o să îi dedic un articol viitor în care o să vă povestesc ce conține fiecare strat din fiecare prăjitură de acolo. Sau o carte. Nimic nu mi se pare exagerat. De obicei când ies cu Andra avem discuții filosofico-științifice pe varii teme. De data asta, însă, toată conversația noastră a sunat cam așa:
N: Nu pot să cred prăjitura asta (ref. Prăjitura numărul 1).
A: Da' io nu cred că asta îi neîndulcită.
N: Da' ți-am zis că îi îndulcită, numa' nu cu zahăr.
A: Da' cu ce?
N: Cu tot felu'... curmale, miere, lapte de cocos...
A: Tătă ești o vegană.
N: Da' care îți place mai mult (ref. Prăjitura numărul 1 vs. Prăjitura numărul 2)?
A: Aia mai...
N: Acrișoară. Da, știu.
(...)
N: Hai să ne luăm și Raffaello.
A: Nau, termină. Hai zi-mi sdhjfgjksdjdsfjskjdfjsh. NAU!
N: Da...
A: Nu ești atentă. Ce te uiți așa la mine? Îi clar. Tu acuma în loc de cap îmi vezi un giant Raffaello, așa-i?
N: ...
Cred că e suficient. În drumul nostru spre fericire, pe un bulevard mai larg al orașului, cu toată trăncăneala de gospodine ieșite la plimbare și cu toată muzica dată tare din mașină, ni s-a părut că auzim o împușcătură.
N: Rușii?! Deja?
A: Nu. Cred că tipu' din dreapta zice că ți-o zburat capacu' de pe roată.
N: A. Nasol.
Într-adevăr, la o analiză mai atentă, ochiul meu format, de expert, a ajuns la concluzia că zburase capacul. A doua zi, duminică, am mai înconjurat orașul de vreo trei ori. De la o vreme, oamenii din dreapta mea, în mod surprinzător, insistau cu toții să îmi spună prin semne că nu am capac la roată sau ceva. Le răspundeam cu un zâmbet larg și recunoscător, tot prin semne, să stea liniștiți că știu. Nu-i problemă. Pun altul. Dar nu stau să caut capace de roți duminica. Mâine. Câțiva kilometri mai târziu, parcă nici servo-ul nu mai mergea cum trebuie. Un ultim semn de la bunul Dumnezeu, ca să reușesc și eu să-mi dau seama că DE DOUĂ ZILE AM PANĂ.
Am deschis timid portbagajul, cu gând să descopăr ce se ascunde în străfundul acestuia. Mare mi-a fost mirarea să descopăr că roata de rezervă nu e o roată adevărată ca celelalte patru. E o roată puțin mai groasă decât o roată de bicicletă. Și cam la fel de moale ca cea pe care mă gândeam să o schimb. M-am jucat puțin cu cricul, amuzându-mă la gândul că teoretic aș putea să ridic o mașină de pe sol. Apoi am încercat să deschid ceva trusă de schimbat roți (?), care cu toate insistențele nu se lăsa deschisă. Apoi am pus mâna pe telefon și am rugat un prieten să vină să mă ajute. Care înainte de orice altă operațiune s-a uitat cu ochi blânzi la mine și mi-a spus că trusa de care trăgeam cu înverșunare pentru ca să scot din ea ustensilele pentru schimbat roata era nimeni alta decât bateria.
O oră mai târziu, la service:
N: Știți... După ce am făcut pană, sâmbătă, m-am mai cam... tot... dus. Azi, cum ar veni.
Domnul de la service: V-ați cam tot dus, nu? Azi e duminică, domnișoară.
N: Mda... cam duminică.
DDLS: Da' n-ați simțit?
N: Da' io știu?! Nu prea. Arată rău?
DDLS: Păi ce să vă spun? Janta e pătrată.
N: Mda... cam pătrată.
În apărarea mea, a fost prima pană din viața mea. Dată fiind situația, cred că m-am descurcat acceptabil. Cu toate astea, când mă mai rățoiesc la cineva că sunt independentă și că mă descurc singură în absolut orice situație, nu-mi arătați milă! E absolut evident că am nevoie de ajutor din partea unui bărbat în minim două situații: să-mi schimbe roata când am pană și să-mi desfacă nuca de cocos.