Știam că weekend-ul ăsta va fi palpitant. Simțeam. Că voi atinge culmi inimaginabile și că îmi voi simți iar sângele curgându-mi trepidant prin vene. Am văzut joi dimineața în drum spre birou un afiș cu filmul pe care îl aștept lovind cu unghiile în masă de un an, partea a doua de la Divergent. Un film pe care inițial nu credeam că voi rezista să îl văd până la capăt și care m-a lăsat cu mâinile și nasul lipite de ecran, cu ochii în lacrimi și goală pe dinăuntru.
Prietenele mele l-au văzut aseară, iar azi dimineață, la prima oră, nerăbdătoare, am început investigațiile:
N: Cum e?
A: Mult sub așteptări.
N: E în regulă, eu nu am altă așteptare decât să îl văd pe actorul principal jucând. Se dezbracă?
A: Puțin. E doar o chestie fugitivă.
N: Nu-i problemă, mi-l pot imagina în multe ipostaze. Dar nu înțeleg atunci de ce l-au mai făcut 3D...
În seara asta mi-am satisfăcut și eu curiozitatea. Filmul în sine mi-a depășit din nou capacitatea de înțelegere. E un amestec amuzant, o Albă ca Zăpada cu influențe din 101 Dalmațieni, în care se strecoară acest minunat domn Grey care nu e deloc defect, dar nici nu se dezbracă. Drăguț.
Subiectul e cu desăvârșire plat. Adică ori te uiți la Insurgent, ori la TV Paprika să vezi cum se face supă de zarzavat, nicio diferență. Practic tot ce se întâmplă e că vrăjitoarea cea rea vrea să deschidă o cutie și pentru asta trebuie să o sacrifice pe Albă ca Zăpada. Cutie metalică aurie, care arată ca o bombonieră mai mare și în care poate foarte bine să fie turtă dulce. Când Albă ca Zăpada e pe punctul de a fi sacrificată, prințul o salvează.
Prințul... Chestia fugitivă de care vorbea prietena mea mai sus m-a făcut pentru o clipă să mă gândesc cu nostalgie la Fifty Shades of Grey și la cum au luptat părinții noștri pentru a scăpa de cenzură. Și tot degeaba. I-am văzut totuși jumătate din tatuajul de pe spate. Poate ni-l arată în întregime în Dive/Insu-rgent partea a treia, dar n-aș vrea să mă entuziasmez în zadar. E, până la urmă, film pentru copii.
Și mai mult decât atât m-a făcut să suspin faptul că vrăjitoarea cea rea e tocmai Kate Winslet. Acea Kate care acum douăzeci de ani era posterul de pe ușa fiecărui puști, primea roluri de roză și purta nimic altceva decât un diamant albastru cât o prună la gât. Iar acum primește rolul Cruellei de Vil și poartă nimic altceva decât o încruntătură. Trece vremea.
Morala filmului e că nu e rău să fii divergent. Ăăă... e un moment stânjenitor, dar nu știu cum să abordez acest mesaj copleșitor. E bine că nu e rău să fii divergent. Ceva mai asamblat nu găsesc. În final, aș vrea foarte mult să nu vă dezvălui care e conținutul cutiei, pentru a vă lăsa în suspans. Dar mă veți boscorodi însutit dacă veți sta în suspans pentru una ca asta. În cutie e un filmuleț în care se explică morala filmului redată anterior și anume că e bine să fii divergent. Tare la modă chestia cu filmulețele în ultima vreme.
P.S. Scena dramatică de la început în care ea se tunde furioasă cu foarfeca de tăiat via mi-a amintit de Rapunzel...