Trăiam extrem de confortabil și de resemnată cu ideea că noi, oamenii, suntem de toate categoriile. Mai buni, mai răi, mai urâți, mai frumoși, mai inteligenți, mai proști, mai cum ne-a lăsat Dumnezeu. Și în continuare o să trăiesc confortabil cu acest gând, doar că puțin mai înspăimântată ca de obicei. Pentru că există un fenomen care se tot intensifică în jurul meu și, pe măsură ce se întețește, îmi dau seama cât e de anormal și cât de grave și tot mai grave devin lucrurile. Cu noi, oamenii, așa, la cap.
Mihaela Rădulescu și-a tăvălit țâțele în făină. Automat toată țara se împarte în patru tabere. Gospodinele explodează de indignare, gospodarii explodează de fericire, femeile de carieră sunt bucuroase că a intrat în trend chestia asta, iar bărbații de carieră cască plictisiți, nemaiexistând țâțe care să-i entuziasmeze. Și toți, până la ultimul, simt nevoia să scrie undeva despre ce li se întâmplă în legătură cu asta, despre cum privesc/ simt/ depășesc ei acest moment crucial din viața lor sau a Mihaelei Rădulescu. Nu îmi dau seama a cui, de fapt.
Accident mortal la Chereluș. Slujba de pomenire sau priveghiul de pe facebook. Printre pozele cu clătite frumos ornate cu stegulețe, filmulețele cu prietenii dintre câini și pisici, o postare de-a lui Radu F. Constantinescu, apare din senin o știre sinistră unde sare puhoiul cu "Dumnezeu să te ierte" și cu "Dumnezeu să-ți așeze sufletul la loc cu lumină și verdeață". Perfect. Nici nu știu ce trebuie să fac în astfel de momente. Să îmi fac cruce? Să dau scroll cu degetul de la mâna stângă pe facebook și cu dreapta să îmi fac cruce? Plus că îmi sunt blocate toate reacțiile de imaginea locului cu verdeață. E o grădină botanică? E mai mult decât atât, e o seră? Ajungi acolo și mai mori încă o dată de cald... Unde te duci după aceea? Mă rog, mă încearcă o cascadă de gânduri.
Dar ceea ce încerc eu să explic e că moartea asta e un eveniment destul de privat. Pe care până la urmă îl experimentezi singur. În liniște deplină. De dus sigur te duci și fără galerie. Și încotro te îndrepți e treaba ta. Tot singur o vei face și nu cred că propaganda de pe facebook o să-ți faciliteze accesul la vreun Versailles celest.
Ne pasă prea mult de platitudini și ne consumăm prea multă energie analizându-le și emițând păreri nesolicitate. Și ca un rezultat firesc, informațiile cu care suntem asaltați permanent și pe care le înghițim ahtiați sunt complet goale. Un cârd de gâște cărora le arunci o mână de porumb în partea opusă a curții. Dacă sunteți de la țară, ca și mine, vă va veni destul de ușor să vă imaginați.
Nu știu dacă e o problemă națională sau mondială, dar e o problemă care pe termen lung ne afectează profund. În termeni de sute sau mii de ani, corpul nostru creier inclus, al ființelor vii, evoluează în funcție de necesități. Se adaptează la mediul de viață. Biologie de clasa a patra. Dacă astea sunt nevoile noastre, ale oamenilor, dacă asta ne hrănește mental și spiritual și dacă asta mai lăsăm să contribuie la dezvoltarea noastră, mă bucur totuși că m-am născut printre voi și nu printre fiii fiilor noștri.
Cred că trebuie să ne găsim niște preocupări. Nu trebuie să fie neapărat ceva ieșit din comun. Mie de exemplu, în timpul liber, îmi place să tricotez șosete. Încearcă și tu! O să ai un sentiment de împlinire personală care nu se compară cu nimic din ce ai experimentat până atunci. O să simți cum se topesc toată frustrarea, nimicnicia și inutilitatea care te încercau din greu. O să simți că ai și tu o viața a ta și că nimic nu te împiedică să o trăiești liniștit și cu bucurie.
Aveam o zicală preferată după care încercam să mă ghidez: "există întotdeauna un alt cer unde poți să ajungi". Dar îmi dau seama că e mult prea pretențioasă. Cred că trebuie să pornim pe acest lung și anevoios drum cu pași modești, de la "câinele moare de drum lung și prostu' de grija altuia".