Am învățat că nimic, dar absolut nimic pe lumea asta nu e definitiv și irevocabil. Doar moartea. Și taxele în țările dezvoltate. Chestia asta merge desigur în două direcții. Nicio catastrofă nu e sau nu ar trebui să fie suficient de catastrofală încât să te doboare. Precum nicio reușită sau fericire nu ar trebui să fie infinit înălțătoare. Sunt o succesiune de zile mai bune și zile mai rele care trebuie luate ca atare. Disecate suficient cât să înțelegi ce au însemnat, disecate suficient de repede încât să nu le lași să însemne prea mult.
Am învățat că în spatele oricărui cuvânt, gest și comportament există de fiecare dată un generator. Că pentru ca să poți să răspunzi corect și constructiv acestor cuvinte, gesturi și comportamente, trebuie înainte să identifici și să înțelegi generatorul. Pentru că dacă nu te adresezi problemei din spatele aparenței, vorbești în gol.
Am învățat să mă opresc o clipă și să mă gândesc la cuvintele, gesturile și comportamentele mele. Să mă întreb ce e în spate. De unde vine asta? Cât de mult se identifică asta cu mine sau, dimpotrivă, cât de departe de mine mă duce? Un proces obligatoriu permanent. Care te repune pe o orbită pe care îți dorești și unde ar trebui să fii.
Am învățat că există situații care sunt exact ceea ce par. Că oamenii pot să zică adevărul. Adevărul lor. Că goana după un alt deznodământ sau un alt răspuns e o fugă obositoare în direcția opusă... inevitabilului. Și că atunci când nu mai alergi, îți dai seama că inevitabilul e mult mai digerabil decât ți-ai fi putut imagina. Purificator chiar.
Am învățat să spun nu, să spun stop, să întorc spatele, să plec. Am învățat să spun da, să încerc, să nu mai îmi fie teamă, să merg pe un drum pe care nu am mai fost. Echivalent importante. Și am învățat să spun nu știu. Am învățat să cer timpul necesar în care să aflu, să învăț sau să decid.
Am învățat că suntem capabili să ne consumăm cantități enorme de resurse pentru niște cauze care la un moment dat nu mai semnifică nimic. O rutină a risipei de sine. Și că în momentul în care canalizezi corect toată această energie, te propulsezi departe. În paralel, ca bonus, te relaxezi. Pentru că nu mai duci o luptă împotriva ta.
Cred că ăsta e al șaselea simț. Să intri în adâncime și să vezi, auzi, simți, guști, miroși ceea ce înainte nici nu bănuiai că există. Și cred că sunt pe calea cea bună spre a mi-l dezvolta. Nu știu.