Straturi de nu știu. Straturi pe care nu mi le știu. Straturi de nu mă mai știu.
Sunt straturi peste straturi peste straturi. Mi-ai spus de parcă ar fi fost o mantie de mătase. Dar mi-s straturile toate otrăvite. Iar miezul, cine îl mai știe? Mi-e măduva departe. Asta suntem. Otrăviți de sine.
Hai să ne decojim. Știu, prețul plătit e mare. Dar hai să îl plătim chiar și cu ultima suflare.
Trebuie să reînvățăm să fim. Instinctual, nu matematic, așa cum eram la începuturi. Să luăm fiecare nod care ne ține încorsetați și să îl desfacem. Să simțim fiecare celulă strivită cum ni se rotunjește și se așează. Cum renaștem din temelii și facem iar primii pași, cum deschidem ochii pentru prima dată, din nou. Se poate. Sunt mai multe lumi într-asta. Noi putem fi de mai multe ori.
Trebuie să reînvățăm să vorbim. Să spargem zidurile surde care ne țin de-a stânga și de-a dreapta. Zidurile astea care acum ne absorb. Și apoi să ne aruncăm cuvintele unul spre celălalt. Și apoi să auzim ecouri prelungi, semne de întrebare, puncte puncte. Și să nu ne oprim, decât atunci când le vom fi știind pe toate unul despre celălalt. Adică niciodată.
Trebuie să învățăm să renunțăm. La decoruri și personaje perfecte. La decoruri și personaje imaginate. La tot ce nu e exact așa cum pare. Să renunțăm la a retrăi trecutul azi sau a ne trăi viitorul tot azi. Să nu ne mușcăm din puținul timp care ne e dat. Și care e mereu acum. Și care e mereu fragil și discret și rapid. Și greu de ancorat. Dar se poate. Prezentul e singur. Noi nu putem să fi fost, să fim și să vom fi în același timp.
Trebuie să reînvățăm să iubim. Să mângâiem mâini aspre, să le transformăm, cu răbdare, în catifea. Să mai sărutăm și buze crăpate, să oprim sângele cald și sărat care curge. Să mai ascultăm și voci triste, râsete defecte sau tăceri străine, să nu ne fie muzică mai dragă. Să ne uităm la toate diferențele dintre noi ca la un tablou desăvârșit, să le desfacem în miile de nuanțe. Să îmbrățișăm același trup imperfect, să îl redescoperim de fiecare dată. Trebuie să ne luăm de la zero. Adică de la a fost odată ca niciodată.
E undeva o esență la care nu am ajuns. Gravităm în jurul ei șchiopi, neinițiați, sceptici, grăbiți, neîmpliniți. Eu vreau să ajung acolo. Drumul printre straturi e un hățiș fără sfârșit. Spune-mi cum.