Ați auzit de cubism presupun. Sunt o neinițiată, însă o să vă explic simplist, așa cum am fost și eu în măsură să înțeleg. Cubismul e o mișcare în artă, având ca idee de bază reducerea obiectelor, a formelor de orice fel, la figuri geometrice elementare. Cuburi, de exemplu. Și acum pe românește: Picasso a pictat cât a pictat niște cai, niște oameni, niște circari, după care a evoluat și început să picteze pătrate amestecate, care în viziunea lui reprezentau aceiași cai și oameni și circari. Artiști ca el au revoluționat arta, au stimulat gândirea și au încurajat o altă perspectivă asupra lumii în care trăim.
Ființe dinamice, într-o continuă evoluție, am învățat și noi, de-a lungul secolelor, să privim lucrurile simplist și să reducem totul la esență. Să luăm un bărbat. Când se uita la o femeie, în trecut, ceea ce vedea era esența vieții, începutul a tot ce există, însăși geneza. Chestiuni cam complicate. Acum el vede cam același lucru, dacă e să ne uităm în spatele... aparențelor. Doar că a devenit capabil să transpună în figuri geometrice imaginea proiectată în vasta-i imaginație. Dacă e să mergem mai departe cu raționamentul și să o spunem pe aia dreaptă, la rândul lor, bărbații au devenit niște veritabili reprezentanți ai cubismului. Artiști.
Din același punct de vedere, artistic, trebuie să recunosc că noi, femeile, lăsăm în continuare foarte mult de dorit. Aruncate într-o piață foarte dinamică și competitivă, a trebuit să devenim din ce în ce mai pragmatice, să ne emancipăm, să dăm din coate, să facem uz de toate armele pentru a rămâne în joc. Însă cu toate că, la nivel de formă, am atins niște culmi, la nivel de fond, am rămas într-o zonă destul de primitivă. Concret: când ne uităm la un bărbat, la fel ca străbunele noastre, vedem o cheie, un răspuns, soluția tuturor problemelor noastre.
Ne uităm unii la alții și nu mai suntem capabili să distingem un individ. Întindem cu un zâmbet dulce mâna dreaptă, o strângem cu căldură pe a celuilalt, iar în mâna stângă ținem lista, pe care o urmărim cu privire de șoim. Șablonul. Limitarea. Eroarea fundamentală. Asta are, asta n-are. Unde e surpriza, emoția, diferența care o să ne aducă un adaos de valoare și de culoare? Plus că, cel mai probabil, omul din fața noastră nu va fi să fie. Îi întoarcem spatele? Nu suntem capabili să găsim în cei din jur, femei și bărbați deopotrivă, un suflu nou, o sursă? Nu la modul egoist, egocentric. Vorbesc de un schimb. De idei, de opinii, de informații, de trăiri, de experiențe.
Primul om de la care ar trebui să cer mai mult sunt eu. Și de la tine nu ar trebui să cer nimic. Ar trebui să iau ce ai de oferit.
Schimbând registrul, se pare că reintru în etapa grafică a vieții mele. Săptămâna următoare încep un curs de pictură și, dacă e să ne uităm la ce sunt capabilă să creez înainte să pun mâna pe o pensulă adevărată, cred că putem conveni că și pe mine mă așteaptă un viitor artistic glorios.