Să nu luați cele ce urmează ca pe o revoltă sau ca pe un manifest pro schimbare. Vârsta maximă la care mai poți să fii idealist în România e cam douăzeci și doi de ani. Dacă dintr-o masivă eroare idealismul se prelungește după acest prag, e strict o defecțiune a ta. Care oricum se autocorectează în timp, în mod natural. Atât doar că tu ai înțeles unele lucruri un pic mai greu.
Știți senzația aia de bine care persistă câteva zile după ce ai fost plecat undeva? O stare de minte odihnită, de resetare, o ușoară umbră de regret că nu a mai durat două zile? Nu o știți. Desigur! Pentru că noi, popor ales, nu avem timp să procesăm o astfel de stare. Noi avem șansa de a ne trezi la realitate de cum punem piciorul în aeroport. Ca un plasture dezlipit brusc. Nici nu mai apuci să simți că te doare.
Aterizez azi-noapte la ora 1 și jumătate pe Otopeni, mă îndrept rapid spre aparatul de comandat taxi și trăiesc pentru o secundă cu impresia că s-a dat timpul înapoi și că mă aflu în fața cozii de la Sagrada Familia. La care nici nu s-a pus problema să fiu îndeajuns de masochistă încât să stau. Dar nu. Este doar purgatoriul Aeroportului Internațional Henri Coandă, prin care toți trebuie să trecem, dacă ne vine ideea neinspirată de a mai pleca vreodată din țară. Sau ideea și mai neinspirată de a ne mai întoarce.
Se pare că s-a dat o lege - nu o să intru în detalii, subiectul nu m-a fascinat îndeajuns încât să pătrund misterele Legii Taximetriei - care interzice aproape tuturor taximetrelor să funcționeze în aeroport. Ceva aberație cu întărirea siguranței. Cine locuiește în București își dă seama în ce fel s-a rezolvat cu asta problema siguranței în taxi. Mă rog, singurul rezultat vizibil de până acum este că oamenii stau în aeroport aproximativ două ore, cât am stat eu azi-noapte, pentru ca să pornească spre casă. Și asta în condițiile în care necunoscuți până atunci au împărțit aceeași mașină. Altfel probabil ar fi durat dublu. Și exceptând și faptul că cele trei (cum să le spun?) lămpi fermecate care eliberează tichetul câștigător nu prea funcționau.
M-au întrebat astăzi niște prieteni de ce nu am ieșit din aeroport să caut mașină afară. În câmp, practic. Și eu mă întreb de ce... Sau de ce nu am luat un autobuz. Aș fi putut să iau. Mai dura doar o oră până la 5 când venea primul. Soluții există, doar să te străduiești puțin.
Încă o dată, nu e o revoltă, nu am nimic de reproșat nimănui. Eu sunt pregătită pentru astfel de momente. Aveam cartea cu mine și am reușit să mai citesc din ea încă vreo sută de pagini. Din când în când, mă uitam doar cu o privire înduioșată către turiștii străini, aterizați la noi pentru prima dată... Și care trăiesc, barcelonezii de exemplu, într-un oraș cu peste 65 de milioane de turiști pe an. Și unde stai în medie 10 minute pentru ca să iei un autobuz spre aeroport. Pentru că există coadă de autobuze care așteaptă unul în spatele celuilalt să te ia. Și vreo zece aparate de unde îți poți cumpăra bilet în timp ce te îndrepți spre scara autobuzului. Nu mai adaug că există și varianta tren spre aeroport sau metrou spre aeroport, știe toată lumea. Nu mai adaug nici faptul că Spania nu e printre cele mai dezvoltate țări europene.
Cum spuneam, de oamenii ăia îmi e puțin - ciudat amalgam de sentimente - rușine și milă, că trebuie să treacă prin astfel de momente absurde. Încă o dată, noi, cei trecuți de douăzeci și doi de ani, nu mai sperăm decât accidental la altceva, iar cei mai tineri o să crească și ei și o să se adapteze. Dar vreun străin care mai calcă pe la noi, ăla ce vină are?